La început nu erau insituţii de sãnãtate precum avem noi astãzi, nu se ştia de miniştri şi alţi derbedei ai sistemului. Cu toate acestea, medicii sunt prezenţi în viaţa omului încã de la începuturile lui.
Prima şi cea dintâi ocupaţie a omului, dupã sex şi furt, a fost agricultura. Tocmai d’asta oamenii şi-au centrat aşezãrile în jurul apelor cu jetu’ puternic, ca Rãut, Bâc, Dâmboviţa, care secau vara şi inundau locurile în timpul iernii. Zilele creşteau, scãdeau, viaţa trecea şi cu asta – basta. Viaţa era tristã…
Ca sã-şi diversifice activitãţile şi sã spargã pasivismul, a fost inventatã, probabil de femei, vânãtoarea. Logic, ce proastã şi-ar trimite bãrbatul într-o aşa aventurã, ce se poate solda cu moartea celui din urmã, dacã nu o femeie care vrea sã scape de el?
Cât timp bãrbatul era la vânat, mai avea şi ea timp de altcineva, şi mare era dezamãgirea când îl vedea întorcându-se, mai ales dacã nu aducea nimic de halealã. Femeia habar nu avea ce bine o duceau bãrbaţii când dãdeau de o capra, şi fiind în numãr mai mare, ca sã creascã şansele de a prinde ceva, logic cã o faceau, pe biata capra, poştã. Nici nu se comparã cu Poşta Românã de astãzi… Nu erau timbre si bani pe vremea aia, aşa cã “expediau” ce aveau de expediat pe moca.
Lihnit de puteri şi “gol pe interior”, dupã ce îşi calmau nevestele cu câte o palmã – douã date cu dosul piciorul, din dragoste, îşi trânteau bucile la odihnit pe câte o buturugã. Şi mai mare era sãrbãtoarea în trib dacã buturuga mai avea şi-o aşchie.
Aici se naşte medicina… Nelubrifiatã, zdrenţuroasã, aşchia, pe lângã durere şi bãtãturi, lãsa aşchiuţe înfipte-n c** care nici de-a dreaq nu vroiau sã iasã. Şi atunci, cel care se credea ãl’ mai mare dintre medici ai timpului – strungarul eliberator – îşi înfigea degetele bãtãtorite de la… sapã în curul nenorocitului, redându-i posibilitatea de a-şi relua activitãţile vechi. Şi greşit gândeşte cel ce crede cã degetele sunt primele instrumente folosite în medicinã. Gândiţi-vã cã pânã şi Adam şi Eva s-au reprodus… Au folosit şi ei cãte un aparat ceva, cã spermatozoidul ãla trebuia împins bine pânã în strãfundul “peşterii”.
Sã mai aducem aminte şi de urmaşii primelor 2, care erau amândoi bãieţi… Cu toate aceastea, s-au perpetuat. Cum? Logic – clonare umanã, chiar dacã în prima etapã a fost nereuşitã! In douã oale de lut, în care mã’sa bãtea untul, dânduşi drumul şi omogenizând masele, au bãtut spumã ce era de bãtut şi au început sã caute o mucoasã. Fiind bine crescuţi, nu şi-au permis sã-i propunã lu’ mã’sa afacearea, aşa cã singura soluţie rãmânea mucoasa bucalã! Nereuşita primei încercãri nu i-a dezarmat de speranţã, aşa cã bãieţii au repetat “experimentul” zile-ntregi, pânã s-au saturat, şi l-au mai chemat şi pe tac’su din când în când.
Tac’su, om cu paie în cap, a venit cu strãlucitoarea idee, care urma sã rezolve problemele celor doi. Şi în bunã parte avea dreptate, cum sã poatã supravieţui nişte “viermi cu capu’ mare” unei mãşti de argilã pe faţã? A propus dezbaterii, şi la Şedinţa Extraordinarã a tribului, la care au venit toţi membrii, adicã ei 4, şi s-a hotãrât: reuşita unei fertilizãri constã în contnuitatea traseului cãpãţinoşilor! Aşa a luat naştere cea de-a patra activitate, pãstratã şi aceasta pânã în zilele noastre – "datul la cioc". A fost primul act, scris pe o coajã de copac uscat şi parafat cu 4 cãcaţi de berbec, câte unul de câtre fiecare parte.
Ca o consecinţã a noii “profesii”, bine plãtite în zilele noastre (celor ce n-o fac pe moca), a apãrut pasta de dinţi.
Dar despre aceasta şi multe altele – in lecţia urmãtoare!
see ya!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu